Analiza bunei credinÅ£e a cumpărătorilor nu trebuie făcută în abstract, trebuind să se Å£ină seama de circumstanÅ£ele particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit cu bună-credinţă să fie, în limitele legii, apărate.
Nu s-ar putea considera că, în cazul imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, toate cumpărările făcute de către chiriaÅŸi în temeiul Legii nr. 112/1995 au la bază reaua-credinţă a acestora, căci s-ar ajunge ca legea să nu îÅŸi mai găsească, sub acest aspect, aplicare.
Prin acÅ£iunea înregistrată pe rolul Tribunalului, reclamanÅ£ii R.J. ÅŸi R.E. au chemat în judecată pe pârâÅ£ii L.A., L.I., Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca ÅŸi SC C. SA prin lichidator P.R., solicitând instanÅ£ei să constate nulitatea titlului ÅŸi a înscrierii dreptului de proprietate al statului român în temeiul Decretului 223/1974 asupra imobilului înscris în Cf 27991 Cluj nr.top. 23087/S/VII cu părÅ£ile indivize comune înscrise în CF 27984 Cluj, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Statul român ÅŸi pârâÅ£ii L., contract având ca obiect imobilul mai sus menÅ£ionat, să dispună refacerea situaÅ£iei de carte funciară prin rectificarea de CF, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâÅ£ilor ÅŸi reînscrierea dreptului lor. Au solicitat de asemenea obligarea pârâÅ£ilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinÅ£a civilă nr. 956/2005, Tribunalul Cluj a dispus declinarea competenÅ£ei soluÅ£ionării acÅ£iunii reclamanÅ£ilor în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.
Trimisă Judecătoriei Cluj-Napoca spre competentă soluÅ£ionare, acÅ£iunea a fost înregistrată sub nr. 14531/2005.
Prin sentinÅ£a civilă nr. 822/2006 pronunÅ£ată la data de 30 ianuarie 2006 în dosar nr. 14531/2005, Judecătoria Cluj-Napoca a respins acÅ£iunea reclamanÅ£ilor R., întemeindu-ÅŸi hotărârea pe următoarele considerente de fapt ÅŸi de drept:
Potrivit extrasului CF 27791 Cluj-Napoca, reclamanÅ£ii au fost proprietari tabulari ai apartamentului nr. 7 situat în Cluj-Napoca, str. M. prev. cu nr.top. 23087/S/VII.
În anul 1969 reclamanÅ£ii au părăsit România, stabilindu-se iniÅ£ial in Germania Federală, iar apoi în SUA. După stabilirea în SUA numele acestora a suferit mici modificări, însă prin studierea comparativă a actelor de naÅŸtere, de căsătorie ÅŸi a paÅŸapoartelor acestora, se poate concluziona fără dubiu că reclamanÅ£ii R.J. ÅŸi R.E. sunt identici cu proprietarii tabulari ai imobilului descris mai sus.
După ce reclamanÅ£ii au părăsit Å£ara, prin Decizia nr. 522/1975, imobilul proprietatea acestora a fost preluat în baza Decretului 223/1974.
În anul 1969, după plecarea reclamanÅ£ilor, numita K.E., în calitate de împuternicită a acestora, a încheiat un contract de vânzare-cumpărare în forma înscrisului sub semnătură privată cu numitul L.I. Obiectul contractului l-a format apartamentul nr. 7 situat în Cluj-Napoca, str. M. Cumpărătorul a achitat mandatarei reclamanÅ£ilor suma de 45.000 lei, ÅŸi a achitat la CEC suma de 23.000 sau 24.000, diferenţă rămasă de achitat din preÅ£ul apartamentului. Contractul de vânzare-cumpărare nu s-a putut perfecta, deoarece nu s-a eliberat autorizaÅ£ia de înstrăinare, cu toate că dobânditorul a făcut toate demersurile în acest sens. În anul 1975 cumpărătorul a aflat că locuinÅ£a cumpărată de el a trecut in proprietatea statului. În anul 1976, prin intermediul mandatarei acestora, i-a încunoÅŸtinÅ£at pe reclamanÅ£i despre preluarea apartamentului de către stat, ÅŸi a pretins restituirea sumei achitate cu titlu de preÅ£. La scurt timp, K.E. a restituit prin poÅŸtă suma de 45.000 lei.
Împrejurările reÅ£inute mai sus rezultă din declaraÅ£ia dată de numitul L.I., certificată de av. B.J.
Aceste împrejurări rezultă ÅŸi din corespondenÅ£a purtată cu fosta GIGCL. Din cuprinsul acesteia rezultă că decizia de preluare i-a fost comunicată lui L.I., în urma solicitării acestuia, pentru ca la rândul său, acesta să o comunice reclamanÅ£ilor, prin mandatara acestora, în intenÅ£ia de a-ÅŸi recupera banii achitaÅ£i cu titlu de preÅ£.
În aceste circumstanÅ£e reclamanÅ£ii nu se pot prevala de faptul că nu le-a fost comunicată Decizia nr. 522/1975 prin care imobilul a fost trecut în proprietatea statului, susÅ£inerile acestora fiind infirmate de actele aflate la dosar.
PârâÅ£ii au ocupat imobilul în data de 23.12.1988 în baza contractului de închiriere încheiat cu Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca. Anterior încheierii acestui contract, adică în anul 1975, statul Român ÅŸi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului, cu titlu de lege, în baza Decretului nr. 223/1974.
PârâÅ£ii L.A. ÅŸi I. au locuit în apartament, în calitate de chiriaÅŸi până în anul 1996, respectiv până la data de 30.10.1996, când au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 30573/1996, cu privire la acest apartament. Până la acea dată, reclamanÅ£ii nu au făcut nici un fel de demers în vederea revendicării imobilului, primul astfel de demers fiind acÅ£iunea înregistrată pe rolul Tribunalului în 12.04.2001.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către pârâÅ£i au fost respectate în totalitate condiÅ£iile prevăzute de Legea 112/1995, pârâÅ£ii aÅŸteptând să se împlinească termenul în care putea fi solicitat imobilul de către foÅŸtii proprietari. Nu au dovedit reclamanÅ£ii că ar fi luat legătura cu pârâÅ£ii ÅŸi că le-ar fi comunicat intenÅ£ia de a revendica imobilul. Faţă de toate aceste circumstanÅ£e, imobilul fiind preluat de stat în baza unui titlu valabil, dispoziÅ£ia de preluare fiindu-le comunicată reclamanÅ£ilor, pârâÅ£ii fiind de bună credinţă, la data respectivă neputând anticipa că legiuitorul va emite noi acte normative mai puÅ£in restrictive în ceea ce priveÅŸte pe foÅŸtii proprietari ai imobilelor preluate de către stat, contractul fiind încheiat cu respectarea tuturor dispoziÅ£iilor legale in vigoare, instanÅ£a a apreciat acÅ£iunea reclamanÅ£ilor ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 467/A/1 iunie 2006 pronunÅ£ată de Tribunalul Cluj a fost respins apelul declarat de reclamanÅ£ii R.J. ÅŸi R.E. împotriva sentinÅ£ei civile nr. 822 din 30 ianuarie 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care a fost menÅ£inută, apelanÅ£ii fiind obligaÅ£i să plătească intimaÅ£ilor L.A. ÅŸi I. Suma de 550 RON cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii au declarat reclamanÅ£ii R.J. ÅŸi R.E., solicitând modificarea în totalitate a hotărârii, în sensul admiterii cererii de constatare a nulităţii titlului ÅŸi a intabulării dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. M., înscris în Cf 27991 Cluj, nr. top 23087/S/VII, cu părÅ£ile indivize comune înscrise în CF 27984 Cluj; al constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român ÅŸi pârâÅ£ii L.A. ÅŸi L.I., cu radierea dreptului de proprietate al pârâÅ£ilor ÅŸi reînscrierea dreptului de proprietate al vechilor proprietari, cu cheltuieli de judecată în toate instanÅ£ele.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate ÅŸi a apărărilor formulate, curtea urmează a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Corect a statuat instanÅ£a de apel asupra lipsei interesului reclamanÅ£ilor de a solicita constatarea nulităţii titlului statului. Această statuare trebuie raportată, aÅŸa cum corect s-a reÅ£inut, la faptul că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul Român a reglementat o procedură specială pentru repararea prejudiciilor cauzate prin preluarea în mod abuziv a unor imobile în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, existând această procedură specială, reclamanÅ£ii trebuie să o urmeze pentru a obÅ£ine repararea prejudiciului suferit. AceÅŸtia au înÅ£eles, de altfel, să se conformeze dispoziÅ£iilor Legii nr. 10/2001, formulând o notificare care a fost soluÅ£ionată prin acordarea de despăgubiri (aÅŸa cum a arătat intimatul Consiliul local al mun. Cluj-Napoca, ÅŸi cum chiar reclamanÅ£ii recunosc, subliniind că este suspendată soluÅ£ionarea pe calea contenciosului a deciziei de respingere a restituirii în natură).
Prin dispoziÅ£iile art. 2 lit. H) din Legea nr. 10/2001, se statuează că în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înÅ£elege: orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica ÅŸi regimul juridic al acesteia, cu modificările ÅŸi completările ulterioare. Iată deci că pentru a accede la măsurile reparatorii prevăzute de stat pentru imobilele preluate abuziv, nu există condiÅ£ia ca titlul statului să fi fost nul, ci acesta poate fi chiar valabil în accepÅ£iunea dată de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fiind suficient ca acest titlu al statului să dateze din perioada vizată de lege chiar prin titlu. Prin urmare, chiar dacă titlul statului ar fi valabil prin raportare la dispoziÅ£iile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, reclamanÅ£ii tot ar fi îndreptăţiÅ£i la acordarea măsurilor reparatorii pentru bunul preluat abuziv de la aceÅŸtia. ReÅ£inem că nu se contestă de nimeni caracterul abuziv al preluării, fiind emisă chiar decizie de acordare de măsuri reparatorii în favoarea reclamanÅ£ilor pentru acest imobil, decizie atacată pentru considerentul că nu s-a dispus restituirea în natură ÅŸi a cărei soluÅ£ionare a fost suspendată, aÅŸa cum au arătat reclamanÅ£ii.
A accepta o acÅ£iune de drept comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar însemna să se nege dreptul statului de a legifera în maniera pe care o consideră propice modul cum trebuie remediate abuzurile care s-au produs în timpul regimului comunist, în condiÅ£iile în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în repetate rânduri că „prin ConvenÅ£ie nu se impune statelor contractante nici o obligaÅ£ie specială de reparare a daunelor cauzate înainte de ratificarea ConvenÅ£iei. Tot astfel, art. 1 din Protocolul 1 nu poate fi interpretat ca o restrângere a libertăţii statelor contractante de a stabili condiÅ£iile de restituire a bunurilor care le-au fost transferate anterior ratificării”, sens în care „statele dispun de o largă marjă de apreciere referitor la (…) alegerea politicilor economice ÅŸi sociale” (cauza Păduraru c. României, cererea nr. 63252/00, hotărârea din 1 decembrie 2005). Mai mult, în hotărârea adoptată la 12 octombrie 2006 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în soluÅ£ionarea cererii nr. 21118/02, cauza Konnerth c. României, se arată că „speranÅ£a de a vedea recunoscută supravieÅ£uirea unui vechi drept de proprietate care de mult timp a fost imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1”.
Prin urmare, constatăm că şi din perspectiva legislaţiei internaţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se recunoaşte legitimitatea dreptului statului de a reglementa prin legislaţie specială această problemă.
Faţă de aceste considerente, hotărârea dată de tribunal în soluÅ£ionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii titlului statului ÅŸi a înscrierii dreptului de proprietate al acestuia în cartea funciară apare ca legală.
Este superfluu a se mai analiza argumentele aduse de reclamanÅ£i în susÅ£inerea tezei nulităţii titlului statului, stabilit fiind că este lipsită de interes această cerere. Pentru acelaÅŸi considerent, nici apărările făcute de intimaÅ£i cu privire la aceeaÅŸi problemă nu se impune a fi analizate.
Cât priveÅŸte petitul de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român ÅŸi pârâÅ£ii L., reÅ£inem că, aÅŸa cum am arătat mai sus, reclamanÅ£ii nu au în prezent un drept de proprietate pe care să îl invoce pentru a se erija în proprietarii imobilului în litigiu ÅŸi a solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de pe această poziÅ£ie, a proprietarului căruia contractul de vânzare-cumpărare încheiat între terÅ£i cu privire la un bun al său nu îi este opozabil ÅŸi care să justifice astfel interesul de a anula un atare contract pentru a intra în posesia bunului său.
Legea nr. 10/2001 statuează că sunt lovite de nulitate absolută doar acele contracte de vânzare-cumpărare care nu au fost încheiate cu bună-credinţă (art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată ÅŸi actualizată).
Chiar dacă reclamanÅ£ii nu se întemeiază în drept pe această lege, reÅ£inem că ei au făcut notificare în baza legii menÅ£ionate ÅŸi că prin chiar cererea de recurs se întemeiază pe reaua credinţă a statului Român ÅŸi a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în condiÅ£iile în care în cererea introductivă de instanţă nu s-a motivat în nici un fel acest petit, în fapt ÅŸi în drept. Acceptând această retroactivă motivare în fapt a acÅ£iunii, care de altfel a fost avută în vedere de părÅ£i ÅŸi de instanÅ£ele de fond, reÅ£inem că, aÅŸa cum s-a arătat ÅŸi în decizia din apel, nu este probată reaua credinţă a cumpărătorilor, aceÅŸtia întemeindu-se la data contractării pe prevederile Legii nr. 112/1995, pe faptul că Decretul nr. 223/1974 era enumerat de H.G. 20/1996, modificată prin H.G. 11/1997 (cuprinzând normele metodologice de aplicare a acestei legi) printre cazurile de preluare cu titlu. ReclamanÅ£ii nu au luat, de altfel, nici o măsură de revendicare a imobilului anterior apariÅ£iei Legii nr. 10/2001, pentru a se putea susÅ£ine că cumpărătorii ar fi avut cunoÅŸtinţă de astfel de demersuri ÅŸi să fi fost astfel de rea credinţă la data cumpărării. Evident, lipsa oricărui demers de revendicare al reclamanÅ£ilor anterior anului 2001 nu este în vreun fel imputabil acestora, nici nu este analizat ca o pasivitate culpabilă a lor; instanÅ£a se raportează la această atitudine doar pentru a analiza buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor, care la nivelul anului 1996 nu trebuia să aibă suspiciuni cu privire la calitatea statului de proprietar asupra imobilului vândut. Chiar dacă în cartea funciară era înscris titlul statului, ca fiind Decretul nr. 223/1974, amintim că normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 enumărau acest act normativ printre actele juridice de preluare cu titlu a imobilelor de către stat, astfel încât pârâÅ£ii au avut reprezentarea că acÅ£ionează în deplină concordanţă cu prevederile legii în vigoare la data respectivă.
Apreciem că analiza bunei credinÅ£e a cumpărătorilor nu trebuie făcută în abstract, nici nu trebuie să se pretindă cumpărătorilor o diligenţă ieÅŸită din comun, absolută, care să fundamenteze această bună credinţă, pentru a nu se genera noi nedreptăţi. În dreptul civil, este general acceptat că un bun proprietar trebuie să manifeste diligenÅ£a unui bun părinte de familie. Or, acelaÅŸi etalon trebuie aplicat ÅŸi în cazul de faţă.
ReÅ£inem în acelaÅŸi sens considerentele dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Raicu c. României, cererea nr. 28104/03, soluÅ£ionată la data de 19.11.2006, unde Curtea reÅ£ine că măsurile de reparaÅ£ie în favoarea vechilor proprietari nu trebuie să creeze noi nedreptăţi disproporÅ£ionate. În acest sens, se arată că legislaÅ£ia trebuie să permită a se Å£ine cont de circumstanÅ£ele particulare ale fiecărei speÅ£e, astfel încât persoanele care au dobândit bunul lor cu bună credinţă să nu fie ameninÅ£ate a suporta sarcina responsabilităţii statului care a confiscat deunăzi aceste bunuri. Or, a absolutiza conceptul de bună credinţă până acolo încât să se considere că însăşi preluarea bunului în timpul regimului comunist era o notă a nevalabilităţii titlului statului încă din anul 1996 (când încă nu se adoptase Legea nr. 213/1998), notă care să determine reaua credinţă a cumpărătorilor, ar însemna a se considera că orice cumpărare făcută în baza Legii nr. 112/1995 ar fi fost contractată de rea credinţă de către cumpărători, ceea ce nu se poate accepta. Acesta este modul în care legiuitorul a înÅ£eles să gestioneze chestiunea imobilelor preluate în timpul regimului comunist, or succesiunea în timp a reglementărilor legale incidente în această problemă nu trebuie să prilejuiască o reevaluare retrospectivă a actelor juridice încheiate în anul 1996 din perspectiva actelor juridice ulterioare acestui moment.
Mai reÅ£inem că nu sunt probate afirmaÅ£iile reclamanÅ£ilor cum că pârâÅ£ii cunoÅŸteau că reclamanÅ£ii au încercat să înstrăineze dreptul de proprietate în favoarea unei alte persoane printr-un contract sub semnătură privată ÅŸi că ÅŸtiau, în momentul în care li s-a repartizat imobilul, că acesta a aparÅ£inut reclamanÅ£ilor. DeclaraÅ£ia depusă la dosar a numitului L.I. ÅŸi adresele comunicate de fostul GIGCL Cluj către promitentul cumpărător L.I. nu au fost comunicate pârâÅ£ilor cumpărători, pentru a se putea susÅ£ine că aceÅŸtia n-ar fi Å£inut seama de aceste date la data încheierii contractului a cărui anulare se cere.
Cât priveÅŸte motivarea reclamanÅ£ilor în sensul că nulitatea titlului statului atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare atacat, conform principiului că actele subsecvente urmează soarta actului principal, curtea constată încă o dată că nevalabilitatea titlului statului trebuie privită prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, care este o lege specială ÅŸi care statuează, aÅŸa cum am arătat mai sus, că se menÅ£in acele contracte care au fost încheiate cu bună credinţă (reglementare pe care în mod constant, jurisprudenÅ£a a interpretat-o în sensul că este suficient a se verifica buna credinţă a cumpărătorului pentru ca actul de vânzare-cumpărare că fie valabil, fără ca buna credinţă a vânzătorului să fie o condiÅ£ie în acest sens). Or, acest act normativ are un caracter special, astfel încât dobândeÅŸte prioritate faţă de prevederile generale, cu atât mai mult cu cât ceea ce invocă reclamanÅ£ii este un principiu de drept, or principiile dobândesc aplicare doar atunci când nu există prevederi legale speciale aplicabile.
Raportat la invocatele dispoziÅ£ii ale art.6 din Legea nr. 213/1998, chiar textul legii arată că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obÅ£inute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foÅŸtii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaÅ£ie. Or, este evident că în cazul de faţă Legea nr. 10/2001, care este o lege specială de reparaÅ£ie, reglementează situaÅ£ia acestui imobil.
Au mai arătat reclamanÅ£ii că nu sunt de acord cu plata unor despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, ci doresc restituirea în natură. Această preferinţă trebuie raportată la prevederile Legii nr. 10/2001, regula instituită de acest act normativ fiind, într-adevăr, restituirea în natură, însă doar în măsura în care bunul nu a fost înstrăinat printr-un act juridic încheiat cu bună credinţă.
Referindu-ne ÅŸi la practica CurÅ£ii Europene a Drepturilor Omului depusă de către recurenÅ£i (cauza Todorescu contra României ÅŸi cauza Androne contra României), vom constata că în aceste cauze, motivul pentru care s-a reÅ£inut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la ConvenÅ£ie a fost faptul că s-a pe calea recursului în anulare, s-au anulat hotărâri irevocabile prin care le era recunoscut reclamanÅ£ilor din acele cauze dreptul de proprietate asupra unor bunuri, situaÅ£ie care nu se regăseÅŸte în speÅ£a de faţă.
În mod corect s-a apreciat că petitele de restabilire a situaÅ£iei de carte funciară sunt accesorii ÅŸi deci trebuie respinse faţă de respingerea celor principale.
Văzând ÅŸi dispoziÅ£iile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează a respinge ca nefondat recursul formulat, obligând pe numiÅ£ii recurenÅ£i să plătească intimaÅ£ilor L.A. ÅŸi L.I. suma de 500 RON cheltuieli de judecată în recurs, în baza art. 274 C.pr.civ. ÅŸi a chitanÅ£ei depuse, atestând achitarea onorariului avocaÅ£ial. (Judecător Ioana BozeÅŸan)
1. Preluările făcute de Statul român în baza Decretului nr. 223/1974 nu pot fi considerate, pentru niciunul din cazurile de preluare întemeiate acest act normativ, ca fiind făcute cu titlu valabil, căci prin el fie le-a fost impusă proprietarilor de locuinÅ£e ce doreau să părăsească România înstrăinarea către stat, fie a fost dispusă în mod direct preluarea, ceea ce contravenea dispoziÅ£iilor art. 36 ale ConstituÅ£iei din anul 1965.
2. Prevederile cuprinse la punctul 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, în partea lor potrivit căreia preluările făcute în baza Decretului nr. 223/1974 nu pot fi considerate abuzive atunci când imobilul a fost înstrăinat de către stat către o terţă persoană, iar fostul proprietar fusese despăgubit la data preluării, se află în contradicÅ£ie cu cele ale art. 2 din Legea nr. 10/2001, precum ÅŸi cu cele ale art. 6 alin.(1) din Legea nr. 213/1998, aceste legi neimpunând distincÅ£ia pe care Normele metodologice o fac.
Prin sentinÅ£a civilă nr. 865 din 9 aprilie 2004 a Tribunalului Cluj a fost respinsă ca tardivă acÅ£iunea civilă formulată de reclamanÅ£ii G.I. ÅŸi G.P. având ca obiect anularea dispoziÅ£iei nr.3542/21.10.2003 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca.
Totodată, a fost respinsă ca inadmisibilă acÅ£iunea civilă înaintată de către reclamanÅ£i, în contradictoriu cu pârâÅ£ii Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca ÅŸi Primarul municipiului Cluj-Napoca, având ca obiect: constatarea nelegalităţii titlului în temeiul căruia imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român; restituirea în natură a imobilului; acordarea de despăgubiri, în cazul imposibilităţii restituirii în natură; restabilirea situaÅ£iei de carte funciară.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a avut în vedere, în esenţă, următoarele:
ReclamanÅ£ii au avut calitatea de proprietari ai imobilului înscris în CF nr.28915 Cluj sub A+1, având nr.top 22976/1/S/XLVII (apartamentul nr.47), compus din 2 camere ÅŸi dependinÅ£e.
In baza contractului de împrumut nr.2385 din 11.04.1970 asupra apartamentului s-a întabulat în favoarea CEC un drept de ipotecă pentru suma de 64.000 lei.
Prin cererea adresată fostului G.I.G.C.L. Cluj la data de 10.01.1976 reclamanÅ£ii au solicitat preluarea apartamentului în baza Decretului nr.223/1974 sub motivul că urmează să părăsească definitiv Å£ara, stabilindu-se în S.U.A.
Apartamentul a fost preluat în baza deciziei nr.71/05.03.1976 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeÅ£ului Cluj, la data acestei preluări reclamanÅ£ii mai datorând, din împrumutul acordat de CEC, suma de 36.933 lei plus dobânzile legale până la lichidarea creditului.
In temeiul Legii nr.10/2001 reclamanÅ£ii au solicitat restituirea în natură a apartamentului, însă prin dispoziÅ£ia nr.3542 din 21.10.2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca s-a respins notificarea, considerându-se că preluarea nu a fost abuzivă, ea făcându-se cu plata despăgubirilor legale.
Anularea acestei dispoziÅ£ii a Primarului a fost solicitată însă prin prezenta acÅ£iune doar la data de 08.03.2004, deci după împlinirea termenului legal de 30 zile de la data comunicării către ei a dispoziÅ£iei, astfel că acest capăt de cerere apare ca tardiv ÅŸi trebuie respins.
In ce priveÅŸte celelalte capete de cerere, ele trebuie considerate inadmisibile, căci după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 se poate dispune doar în condiÅ£iile acestei legi, iar nu pe calea dreptului comun.
Împotriva sentinÅ£ei au declarat apel reclamanÅ£ii, respins ca nefondat prin decizia civilă nr.1977/A din 10 sept.2004 a CurÅ£ii de Apel Cluj.
Motivându-se decizia a fost confirmată în totul argumentele de fapt ÅŸi drept ale primei instanÅ£e.
In contra acestei decizii reclamanÅ£ii au declarat recurs, admis prin decizia civilă nr.6493 din 8 sept.2005 a Înaltei CurÅ£i de CasaÅ£ie ÅŸi JustiÅ£ie, dispunându-se casarea deciziei din apel ÅŸi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel Cluj.
S-a arătat în considerentele deciziei din recurs că acÅ£iunea formulată de reclamanÅ£i s-a făcut cu respectarea termenului prevăzut de art.24 alin.7 din legea, astfel că se impune rejudecarea apelului cu observarea dispoziÅ£iilor Legii nr.10/2001 privind acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.
In rejudecare, Curtea de Apel are în vedere următoarele:
Conform dispoziÅ£iilor art.315 alin.1 C.pr.civ., în caz de casare, hotărârile instanÅ£ei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Astfel fiind, urmează a se Å£ine seama, la rejudecarea prezentului apel, că prin decizia pronunÅ£ată în recurs s-a învederat necesitatea rejudecării apelului prin raportare la dispoziÅ£iile Legii nr.10/2001, socotindu-se că în termenul legal reclamanÅ£ii au atacat dispoziÅ£ia nr.3542/21.10.2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca.
Pornind deci de la aceste statuări ale instanÅ£ei de recurs, Curtea de Apel înÅ£elege a avea în vedere că potrivit dispoziÅ£iilor art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de către stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în natură, în condiÅ£iile prezentei legi.
NuanÅ£ând această dispoziÅ£ie de principiu, prevederile art.7 alin.1 ÅŸi 2 din lege afirmă că de regulă imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură, rămânând că dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită să nu poată opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege, anume prin art.18.
In acelaÅŸi timp, este de observat că preluările făcute de Statul Român în temeiul Decretului nr.223/1974 nu pot fi considerate, pentru nici una din ipostazele preluării întemeiate pe acest act normativ, ca fiind făcute cu titlu valabil, căci prin el fie le-a fost impusă proprietarilor de locuinÅ£e ce doreau să părăsească România înstrăinarea către stat (în situaÅ£ia prevăzută de art.2 alin.1 din Decret), fie a fost dispusă în mod direct preluarea (în cazul celor consideraÅ£i că au părăsit fraudulos România, conform art.2 alin.2 din Decret).
AÅŸa fiind, inclusiv înstrăinarea către stat a locuinÅ£elor, în condiÅ£iile evocatelor dispoziÅ£ii ale art.2 alin.2 din Decret, trebuie considerată abuzivă ÅŸi fără titlu valabil ea având un caracter forÅ£at, câtă vreme le era impusă cetăţenilor români care au făcut cerere de plecare definitivă din Å£ară, nefiind liber hotărâtă de aceÅŸtia.
Or, în aceste circumstanÅ£e preluările întemeiate pe dispoziÅ£iile Decretului nr.223/1974 nu au la bază un titlu valabil, acest act normativ contravenind atât dispoziÅ£iilor art.36 ale ConstituÅ£iei din anul 1965 (acestea protejând dreptul de proprietate personală fără a-l condiÅ£iona de o eventuală rămânere în Å£ară a proprietarului unui bun), cât ÅŸi prevederilor Pactului internaÅ£ional cu privire la drepturile civile ÅŸi politice, la care România era parte.
O asemenea concluzie se sprijină pe dispoziÅ£iile art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, în raport de care fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale ÅŸi bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea ConstituÅ£iei, a tratatelor internaÅ£ionale la care România era parte ÅŸi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Faţă ÅŸi de prevederile art.6 alin.3 din aceeaÅŸi lege, în raport de care instanÅ£ele judecătoreÅŸti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, rămâne că, prin raportare la toate cele ce preced, preluările făcute de stat în baza Decretului nr.223/1974 sunt fără titlu valabil în sensul art.2 lit.i din Legea nr.10/2001.
Pe cale de consecinţă, prevederile cuprinse la punctul 1.4 lit.B din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.498/2003, în partea lor potrivit căreia preluările făcute în baza Decretului nr.223/1974 nu pot fi considerate abuzive atunci când imobilul a fost înstrăinat de către stat către o terţă persoană, iar fostul proprietar fusese despăgubit la data preluării, trebuie socotite ca aflându-se în contradicÅ£ie cu dispoziÅ£iile art.2 din Legea nr.10/2001, precum ÅŸi cu cele ale art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, acestea neimpunând distincÅ£ia pe care Normele Metodologice o fac.
AÅŸa fiind, rămâne a se avea în vedere, în cauză, că apartamentul în litigiu apare ca unul preluat abuziv, fără titlu valabil (legal), câtă vreme preluarea lui s-a făcut în temeiul evocatului Decret.
Rezultă, de aici, că statuările făcute în cuprinsul dispoziÅ£iei nr.3542 din 21 oct.2003 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, potrivit cărora notificarea reclamanÅ£ilor trebuie respinsă sub motivul că preluarea nu a fost abuzivă nu poate fi primită, ea fundându-se pe dispoziÅ£ii ale Normelor Metodologice ce vin în contradicÅ£ie cu legea însăşi, ceea ce obligă la înlăturarea lor.
Privitor la apartamentul în litigiu Curtea mai are în vedere că acesta nu se află în vreuna din situaÅ£iile prevăzute de art.18 din Legea nr.10/2001, republicată în raport de care restituirea în natură să nu apară ca posibilă, el fiind doar închiriat unei persoane fizice, iar nu vândut.
AÅŸa fiind, apelul se va admite sentinÅ£a urmând a fi schimbată conform art.296 alin.1 C.pr.civ., în sensul admiterii acÅ£iunii reclamanÅ£ilor, potrivit dispozitivului prezentei decizii, urmând ca acestea să restituie în valoare actualizată despăgubirile primite la data preluării, respectiv suma de 36.933 lei. (Judecător Valentin Mitea)
Potrivit art. 21 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită trebuia să notifice persoana juridică deÅ£inătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legi.
Reluarea acestui text în cuprinsul art. 22 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 republicată în temeiul art. VII din Titlul I al Legii nr. 247/2005 nu face să curgă un nou termen de 12 luni pentru înregistrarea notificării.
Prin plângerea înregistrată sub nr.484/09.01.2005 la Tribunalul Cluj, reclamanta M.A.E., l-a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, solicitând instanÅ£ei ca prin sentinÅ£a ce o va pronunÅ£a, să dispună anularea dispoziÅ£iei nr.3011 din 29.11.2005 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca ÅŸi recalcularea despăgubirilor în sumă de 229.033.200 lei stabilite prin hotărârea nr.213/1998 a Comisiei judeÅ£ene Cluj pentru aplicarea Legii nr.112/1995, cu privire la imobilul casă ÅŸi teren înscris în CF nr. 1792 Cluj-Napoca, nr.top 4981.
Prin sentinÅ£a civilă nr.274 din 2 martie 2005 a Tribunalului Cluj, s-a respins cererea formulată de reclamanta M.A.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
Pentru a pronunÅ£a această soluÅ£ie, prima instanţă a reÅ£inut că reclamanta a formulat notificarea nr.67181/45 din 22.09.2005, prin care a solicitat Primarului municipiului Cluj-Napoca să îi acorde despăgubiri reprezentând diferenÅ£a dintre suma de 229.033.200 lei stabilită în baza Legii nr.112/1995 ÅŸi valoarea actuală a imobilului.
Legea nr.247/2005, nu îi repune pe foÅŸtii proprietari în termenul de formulare a notificării în temeiul Legii nr.10/2001. Totodată, reclamanta nu a solicitat repunerea în termenul de formulare a notificării.
Împotriva acestei sentinÅ£e, a declarat apel reclamanta M.A.E., solicitând schimbarea ei în sensul admiterii cererii introductive de instanţă.
În motivarea apelului, reclamanta a susÅ£inut că interpretarea dată de tribunal a prevederilor art.20 din Legea nr.10/2001, republicată, este greÅŸită.
Prin modificarea art.19 din Legea nr.10/2001, devenit art.20 după republicare, persoanelor aflate în situaÅ£ia reclamantei li s-a creat dreptul de a cere recalcularea măsurilor reparatorii integrale ÅŸi juste, în conformitate cu valoarea reală a imobilelor preluate abuziv de stat.
La data de 16 mai 2006, apelanta a mai depus la dosar un înscris prin care a arătat că prin modificarea legislativă i s-a deschis o nouă cale pentru a solicita recalcularea măsurilor reparatorii care i se cuvin, indiferent de poziÅ£ia ei în intervalul de timp de la publicarea Legii nr.10/2001 ÅŸi până la modificarea acesteia prin Legea nr.247/2005.
Intimatul Primarul municipiului Cluj-Napoca prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului.
Apelul este nefondat.
Prin hotărârea nr.213 din 7.09.1998 a Comisiei JudeÅ£ene Cluj pentru aplicarea Legii nr.112/1995, reclamantei M.A.E. i s-au acordat despăgubiri în sumă de 229.033.200 lei, pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, str.B., înscris în CF nr.1792 Cluj-Napoca, nr.top 4981.
După apariÅ£ia Legii nr.247/2005, reclamanta a depus la Primăria municipiului Cluj-Napoca o cerere înregistrată sub nr.67181/45 din 22.09.2005, prin care a solicitat să i se „stabilească măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a imobilului – teren ÅŸi casă – preluat la stat în mod abuziv, situat în Cluj, str.B., înscris în CF nr.1792, nr.top 4981 (5 apt)”.
Primarul municipiului Cluj-Napoca, prin dispoziÅ£ia nr.3011 din 29.11.2005, a respins cererea reclamantei ca fiind tardivă, cu motivarea că titlul I din Legea nr.247/2005, nu îi repune pe foÅŸtii proprietari, în termenul de formulare a notificărilor.
Conform art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren ÅŸi construcÅ£ii, stabilită potrivit standardelor internaÅ£ionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, ele au dreptul la diferenÅ£a dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaÅ£iei, ÅŸi valoarea corespunzătoare a imobilului.
Pentru ca să beneficieze de măsurile reparatorii constând în diferenÅ£a dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaÅ£iei, ÅŸi valoarea corespunzătoare a imobilului, reclamanta trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art.21 din Legea nr.10/2001, în termenul de 6 luni de la intrarea ei în vigoare (14 februarie 2001), prelungit cu trei luni prin OrdonanÅ£a de urgenţă a Guvernului nr.109/2001 ÅŸi cu încă trei luni prin OrdonanÅ£a de urgenţă a Guvernului nr.145/2001.
Reclamanta a înregistrat cererea abia la data de 22.09.2005, aÅŸadar cu mult după expirarea termenului de decădere de 12 luni, care a început pe data de 14 februarie 2001.
Modificarea ÅŸi completarea Legii nr.10/2001 prin titlul I din Legea nr.247/2005, nu a repus-o pe reclamantă în termenul de 12 luni pentru trimiterea (înregistrarea) notificării.
Republicarea Legii nr.10/2001 la data de 2.09.2005, nu a făcut să curgă un nou termen de 12 luni pentru formularea notificării.
De altfel, art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001, republicată, prevede că nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiÅ£ie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Este adevărat că între textul art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, ÅŸi cel al art.19 alin.2 din Legea nr.10/2001 în forma ei iniÅ£ială, există unele diferenÅ£e de formulare, însă ele sunt nerelevante în speţă, raportat la tardivitatea notificării.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.296 C.pr.civ., s-a respins apelul, ca nefondat. (Judecător Traian Dârjan)
Buletinul jurisprudentei Curtii de Apel Cluj
