213. Producerea riscului sau expirarea contactului (în cazul asigurărilor de viaţă) transformă obligaÅ£ia abstractă de acoperire a asigurătorului, într-o obligaÅ£ie concretă de plată, ce trebuie executată în termenul ÅŸi cuantumul stabilite în contract.

În special în asigurările de daune, respectiv în asigurările de bunuri ÅŸi răspundere, nimic nu-l împiedică pe asigurător să-ÅŸi rezerve dreptul de a repara în natură prejudiciul suferit de asigurat[1]. De asemenea, asigurătorul poate să-ÅŸi asume contractual diverse obligaÅ£ii de a face, alternativ sau complementar celei fundamentale de plată - în natură sau echivalent - a prestaÅ£iei datorate în caz de sinistru (prin convenÅ£ii de asistenţă ÅŸi protecÅ£ie juridică, asigurătorul se poate obliga mai ales la acordarea de sfaturi juridice asiguratului răspunzător de producerea prejudiciului în cadrul procesului intentat de victimă împotriva sa)[2].. De asemenea, asigurătorul poate să-ÅŸi asume contractual diverse obligaÅ£ii de a face, alternativ sau complementar celei fundamentale de plată - în natură sau echivalent - a prestaÅ£iei datorate în caz de sinistru (prin convenÅ£ii de asistenţă ÅŸi protecÅ£ie juridică, asigurătorul se poate obliga mai ales la acordarea de sfaturi juridice asiguratului răspunzător de producerea prejudiciului în cadrul procesului intentat de victimă împotriva sa.

In orice caz, obligaÅ£ia de plată este declanÅŸată numai după îndeplinirea procedurii de verificare, de către compartimentele/ departamentele specializate ale asigurătorului, a faptului că evenimentul este într-adevăr un risc prevăzut a fi acoperit în contract, că acesta s-a produs în circumstanÅ£ele acoperite de poliţă ÅŸi că primele sunt achitate la zi.

Ce anume acoperă asigurătorul, în diversele categorii ÅŸi clase de asigurări? Care sunt, altfel spus, consecinÅ£ele acoperite? Răspunsurile se pot oferi prin luarea în considerare a faptului că, în cazul asigurărilor de persoane, consecinÅ£ele acoperite se reflectă în vărsarea capitalului forfetar prevăzut în contract sau a prestaÅ£iilor de tip indemnitar, care sunt fixe, predeterminate (în caz de invaliditate, acestea constau într-un anumit procent din suma pentru deces, în funcÅ£ie de gradul de invaliditate evaluat potrivit condiÅ£iilor generale de asigurare). Prin urmare, obligaÅ£ia asigurătorului ridică probleme în special în cazul asigurărilor de daune, din perspectiva aplicării principiului indemnitar, ale cărui excepÅ£ii prezintă un deosebit interes teoretic ÅŸi practic.

Consecinţele acoperite exprimă efectele patrimoniale ale producerii evenimentului asigurat şi au destinaţia de a determina limitele indemnizaţiei la care se obligă asigurătorul.

214. In cazul asigurărilor de bunuri, consecinÅ£ele sunt, în principal, următoarele:

Dauna Totală constă în pierderea sau distrugerea bunului, caz în care despăgubirea se va face raportat la valoarea de substituÅ£ie (de piaţă) a bunului din momentul producerii riscului, Å£inând cont ÅŸi de eventuala clauză contractuală de limitare a despăgubirii la un anumit cuantum. In asigurările auto multirisc (CASCO), dauna totală este adesea stabilită în condiÅ£iile de asigurare ca reprezentând suma la care s-a făcut asigurarea, redusă cu contravaloarea pieselor rămase neavariate, rezultate din dezafectarea autovehiculului care rămâne in proprietatea asiguratului.

 Daunele parÅ£iale constau în reducerea valorii bunului prin avariere ÅŸi se exprimă, alternativ, prin:

a) Dacă se apreciază că bunul nu mai poate fi folosit, după reparaţie, conform destinaţiei sale, se plăteşte valoarea rămasă a bunului avariat, determinată prin expertiză convenţională sau judiciară (diferenţa dintre valoarea de piaţă a bunului şi valoarea sa reziduală, rămasă după avariere)

b) Dacă bunul poate fi reparat şi utilizat conform destinaţiei economice, atunci asigurătorul acoperă:

Costurile suplimentare apar atunci când cheltuielile de înlocuire sau reparare a bunului sunt mai mari decât valoarea bunului la data producerii riscului (sau cea limitată convenÅ£ional de părÅ£i), respectiv mai mari decât valoarea reziduală. Dacă în contract este prevăzută o clauză specială, asiguratul va fi îndreptăţit la o despăgubire care să Å£ină seama ÅŸi de aceste costuri suplimentare.

Beneficiul nerealizat, care se exprimă prin pierderea veniturilor pe care o întreprindere parÅ£ial închisă datorită avarierii sau distrugerii bunurilor asigurate le-ar fi realizat în lipsa producerii evenimentului, poate fi acoperit prin despăgubire numai în condiÅ£iile existenÅ£ei unei clauze speciale.

Daunele indirecte nu sunt, în principiu, acoperite. Astfel de situaÅ£ii sunt: reducerea valorii bunurilor după reparaÅ£ii sau scăderea preÅ£urilor bunurilor; cheltuieli pentru transformarea sau îmbunătăţirea stării bunurilor în comparaÅ£ie cu cea existentă înainte de producerea daunei; reparaÅ£ii sau recondiÅ£ionări nereuÅŸite etc.Cu titlu de excepÅ£ie, pentru asigurarea împotriva riscului de pierderi financiare, art. 44² din Legea nr. 136/1995 stabileÅŸte că, în măsura în care nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizaÅ£ia pentru va cuprinde atât dauna efectivă, cât ÅŸi pierderea de profit, precum ÅŸi cheltuielile generale ÅŸi cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat.

215. In cazul asigurărilor de răspundere, consecinÅ£ele acoperite se raportează la valoarea prejudiciului cauzat de către asigurat terÅ£ilor păgubiÅ£i, context în care asigurătorii folosesc, în genere, tehnica plafonării despăgubirii la un anumit cuantum sau tehnica franÅŸizei (a se vedea infra, nr. 232-233).Asigurarea de răspundere civilă a utilajelor acoperă, alături de sumele pe care asiguratul este obligat (în urma negocierilor la care participă asigurătorul sau prin hotărâre judecătorească) să le plătească cu titlu de dezdăunare, ÅŸi cheltuielile de judecată făcute în procesul civil (inclusiv în cazul în care acÅ£iunea penală pusă în miÅŸcare este stinsă, iar acÅ£iunea civilă rămâne în competenÅ£a instanÅ£ei penale, de exemplu în cazul aplicării amnistiei)[3]..

Dacă nu se prevede altfel în contract, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentrupagube indirecte, cu legătură de cauzalitate întreruptă, ca de exemplu pierderile financiare ale terÅ£ului, rezultate din răpirea ÅŸansei de a încheia un contract cu o alta întreprindere.

216. Art. 24 din Legea nr. 136/1995 prevede, cu privire la asigurarea de bunuri, că asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept o despăgubire. Potrivit art. 27, despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei ÅŸi nici suma la care s-a făcut asigurarea.

FuncÅ£ia esenÅ£ială a asigurărilor de daune (de bunuri ÅŸi de răspundere) este aceea de a readuce asiguratul în situaÅ£ia anterioară survenirii evenimentului asigurat, în limitele impuse de dreptul răspunderii civile. Pe de o parte, tehnica asigurării nu permite decât neutralizarea riscului, fără să transforme riscul în ÅŸansă de câÅŸtig pentru asigurat[4]. Asigurarea reprezintă un mijloc de conservare a patrimoniului, în niciun caz neputând-se transforma într-unul de îmbogăţire sau speculă[5]. Pe de altă parte îmbogăţirea fără just temei îi interzice asiguratului să obÅ£ină profit din pagubele asigurate. De aceea, despăgubirea plătită de asigurător nu poate depăşi suma pentru care s-a asigurat bunul, respectiv se limitează la cuantumul prejudiciului efectiv suferit ÅŸi, implicit, la valoarea bunului la momentul producerii riscului. In fine, prejudiciul trebuie reparat o singură dată, nefiind admisibilă o dublă despăgubire, atât din partea persoanei responsabile de producerea evenimentului, cât ÅŸi din partea asigurătorului.. Asigurarea reprezintă un mijloc de conservare a patrimoniului, în niciun caz neputând-se transforma într-unul de îmbogăţire sau speculă. Pe de altă parte îmbogăţirea fără just temei îi interzice asiguratului să obÅ£ină profit din pagubele asigurate. De aceea, despăgubirea plătită de asigurător nu poate depăşi suma pentru care s-a asigurat bunul, respectiv se limitează la cuantumul prejudiciului efectiv suferit ÅŸi, implicit, la valoarea bunului la momentul producerii riscului. In fine, prejudiciul trebuie reparat o singură dată, nefiind admisibilă o dublă despăgubire, atât din partea persoanei responsabile de producerea evenimentului, cât ÅŸi din partea asigurătorului.

Principiul indemnitar - dincolo de discutabila instituire juridică, legală a unei terminologii improprii sau cel puÅ£in neprietenoase dreptului comun[6] - presupune aÅŸadar ca prestaÅ£ia asigurătorului să aibă drept scop repararea prejudiciului real suferit de asigurat, fără a-l pune într-o situaÅ£ie mai favorabilă decât cea în care riscul nu s-ar fi produs. - presupune aÅŸadar ca prestaÅ£ia asigurătorului să aibă drept scop repararea prejudiciului real suferit de asigurat, fără a-l pune într-o situaÅ£ie mai favorabilă decât cea în care riscul nu s-ar fi produs.

217. VocaÅ£ia practică a principiului indemnitar se reflectă în funcÅ£iile sale principale[7]::

(a) stă la baza metodelor de evaluare a consecinţelor riscului şi a determinării cuantumului despăgubirii;

(b) reduce riscul subiectiv, prin îndepărtarea interesului de a obÅ£ine profit din producerea evenimentului asigurat. Riscul subiectiv evocă două împrejurări:

- aceea în care asiguratul provoacă intenÅ£ionat evenimentul asigurat, ceea ce răpeÅŸte contractului de asigurare caracterul său esenÅ£ialmente aleatoriu, anulând însăşi ideea de risc;

- aceea a supraevaluării a bunului la încheierea contractului sau la producerea riscului, care ar ocaziona tentaÅ£ia asiguratului de a obÅ£ine indemnizare peste valoarea reală a prejudiciului, contractul de asigurare alunecând astfel spre speculă sau pariu.

 

Nefiind altceva decât măsura nevoii de securitate a asiguratului în limitele mai sus amintite, principiul indemnitar are pe drept cuvânt vocaÅ£ie de aplicabilitate generală, de o asemenea forţă încât excepÅ£iile tradiÅ£ional admise sunt mai degrabă aparente.

 

218. Se spune despre principiul despăgubirii se circumscrie asigurărilor generale, altele decât de viaţă. La asigurările de persoane, indemnizaÅ£ia nu depinde de paguba suferită, ci coincide cu suma asigurată stabilită forfetar, respectiv cu o parte a acesteia, în caz de invaliditate permanentă.

Într-adevăr, decesul asiguratului nu este susceptibil de o veritabilă despăgubire, ci dă naÅŸtere obligaÅ£iei asigurătorului de a plăti suma asigurată, în cuantumul negociat la încheierea contractului. De asemenea, problema riscului subiectiv nu se pune în cazul acestor tipuri de asigurări, fapt verificabil mai ales în cazul în care sunt cumulate calităţile de subscriitor, asigurat, beneficiar de către aceeaÅŸi persoană (e absurd ca cineva să-ÅŸi dorească propria moarte pentru ca terÅ£ii desemnaÅ£i să beneficieze de indemnizaÅ£ia de asigurare)[8]. Iar dacă beneficiarul ÅŸi asiguratul sunt persoane diferite, fapta intenÅ£ionată a beneficiarului cauzatoare de deces a asiguratului determină decăderea respectivului beneficiar din dreptul de a încasa indemnizaÅ£ia de asigurare (art. 35 alin. 1 Legea nr. 136/1995). În fine, supravieÅ£uirea asiguratului la expirarea perioadei contractuale nu poate constitui un prejudiciu nici pentru acesta, nici pentru beneficiarul asigurării. Intr-un asemenea caz, asiguratul este animat nu doar de grija acoperirii nevoii de securitate, ci doar de dorinÅ£a de a constitui un plasament financiar.. Iar dacă beneficiarul ÅŸi asiguratul sunt persoane diferite, fapta intenÅ£ionată a beneficiarului cauzatoare de deces a asiguratului determină decăderea respectivului beneficiar din dreptul de a încasa indemnizaÅ£ia de asigurare (art. 35 alin. 1 Legea nr. 136/1995). În fine, supravieÅ£uirea asiguratului la expirarea perioadei contractuale nu poate constitui un prejudiciu nici pentru acesta, nici pentru beneficiarul asigurării. Intr-un asemenea caz, asiguratul este animat nu doar de grija acoperirii nevoii de securitate, ci doar de dorinÅ£a de a constitui un plasament financiar.

Suma asigurată în cazul asigurărilor de daune este aÅŸadar forfetară prin forÅ£a lucrurilor, fiind una dintre limitele obiective ale operaÅ£iunii de asigurare.

Desigur, asigurările mixte de viaţă (de supravieÅ£uire) nu constituie o veritabilă operaÅ£iune de asigurare, astfel că principiile decurgând din aceasta, deci ÅŸi principiul indemnitar, nu pot fi aplicate precum în cazul asigurărilor de daune. Impedimentele practice ale aplicării principiului indemnitar nu se atenuează nici în cazul asigurărilor de deces sau de boală, fiind imposibilă determinarea cu precizie a limitei superioare a sumei datorate de asigurător, a cărei depăşire ar duce la îmbogăţirea fără justă cauză a asiguratului sau beneficiarului.

219. TotuÅŸi, aceste argumente nu pot frâna implacabil aplicarea principiului indemnitar, specific însăşi operaÅ£iunii de asigurare ÅŸi al cărei scop este tocmai evitarea pe cât posibil a îmbogăţirii asiguratului. Dificultatea practică de evaluare a prejudiciului suferit de asigurat în asigurările de persoane poate explica limitarea aplicabilităţii acestui principiu, dar în niciun caz nu justifică suprimarea lui.

Prin urmare, în cazul asigurărilor de persoane, fie că este vorba de asigurări de supravieÅ£uire, deces, boală sau accidente corporale, necesitatea aplicării principiului indemnitar nu trebuie văzut ca o excepÅ£ie de la principiul forfetar, ci ca o revenire la principiul indemnitar necesar însăşi tehnicii asigurării[9]..

Astfel, cheltuielilor de tratament medical (asistenţă medicală, produse farmaceutice), cheltuielilor spitaliceÅŸti, precum ÅŸi celor de recuperare, aferente riscurilor de accidente corporale acoperite complementar în majoritatea covârÅŸitoare a poliÅ£elor de asigurări de viaţă, trebuie să le fie recunoscut caracterul indemnitar. Asigurătorul poate obÅ£ine rambursarea lor de la persoana responsabilă, în temeiul subrogaÅ£iei legale în locul creditorului plătit. AcelaÅŸi caracter indemnitar se poate în mod rezonabil recunoaÅŸte sumelor zilnice vărsate în caz de invaliditate de societăţile de asigurare, apreciindu-se că acestea au legătură cu evaluarea incapacităţii de muncă[10]. De altfel, art. L131-2 din Codul francez al asigurărilor (text introdus prin Legea nr. 92-665 din 16 iulie 1992) acordă posibilitatea asigurătorului de a se întoarce împotriva persoanei responsabile pentru rambursarea prestaÅ£iilor cu caracter indemnitar prevăzute în contractele de asigurare care acoperă prejudiciile rezultând din accidente corporale. . De altfel, art. L131-2 din Codul francez al asigurărilor (text introdus prin Legea nr. 92-665 din 16 iulie 1992) acordă posibilitatea asigurătorului de a se întoarce împotriva persoanei responsabile pentru rambursarea prestaÅ£iilor cu caracter indemnitar prevăzute în contractele de asigurare care acoperă prejudiciile rezultând din accidente corporale.

În acest context apare justificată ÅŸi logică soluÅ£ia casaÅ£iei franceze[11], care recunoaÅŸte caracterul indemnitar al prestaÅ£iei asigurătorului derivate din fapte împotriva persoanei (atteinte à la personne), supunând-o în consecinţă regresului subrogatoriu al asigurătorului, în contra terÅ£ului responsabil sau asigurătorului de răspundere civilă al acestuia (art. L211-25 coroborat cu art. L131-2 din Codul francez al asigurărilor)., care recunoaÅŸte caracterul indemnitar al prestaÅ£iei asigurătorului derivate din fapte împotriva persoanei (), supunând-o în consecinţă (art. L211-25 coroborat cu art. L131-2 din Codul francez al asigurărilor).

Apreciem că, în dreptul român, în lipsa unor prevederi legale în acest sens, o atare abordare ar fi 100% admisibilă dacă recunoaÅŸterea caracterul indemnitar al prestaÅ£iilor în caz de accidente corporale ÅŸi posibilitatea subrogării asigurătorului în drepturile asiguratului contra terÅ£ului răspunzător, ar fi expres stipulate într-o clauză contractuală sau în condiÅ£iile generale ale asigurătorului. În plus, astfel s-ar evita dificultăţile de interpretare a voinÅ£ei părÅ£ilor cu privire la caracterul prestaÅ£iei asigurătorului[12]..

In consecinţă, deÅŸi supraasigurarea, subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului ÅŸi alte elemente specifice prestaÅ£iilor cu caracter indemnitar sunt greu de conceput în cazul asigurărilor de persoane, justificarea inaplicabilităţii principiului indemnitar la o parte din aceste asigurări este departe de a fi convingătoare, astfel că reculul contemporan al caracterului forfetar al acestor tipuri de asigurări este pe deplin justificat[13]..

220. In cazul acestor poliÅ£e, asigurătorul acceptă să plătească o sumă de bani prestabilită, adică în urma estimării prealabile subscrierii contractului efectuată de un expert desemnat de asigurător[14]. Astfel de poliÅ£e se încheie în special pentru obiecte de artă sau colecÅ£ie, antichităţi etc. a căror valoare ar fi dificil de determinat după producerea riscului. În aceste situaÅ£ii, dacă bunul a pierit sau a fost sustras, se plăteÅŸte întreaga indemnizaÅ£ie prestabilită. Dacă însă daunele sunt parÅ£iale, se apelează la experÅ£i judiciari sau extrajudiciari care, în funcÅ£ie de valoarea reziduală ÅŸi costul restaurării, stabilesc cuantumul despăgubirii ca procent din valoarea agreată.. Astfel de poliÅ£e se încheie în special pentru obiecte de artă sau colecÅ£ie, antichităţi etc. a căror valoare ar fi dificil de determinat după producerea riscului. În aceste situaÅ£ii, dacă bunul a pierit sau a fost sustras, se plăteÅŸte întreaga indemnizaÅ£ie prestabilită. Dacă însă daunele sunt parÅ£iale, se apelează la experÅ£i judiciari sau extrajudiciari care, în funcÅ£ie de valoarea reziduală ÅŸi costul restaurării, stabilesc cuantumul despăgubirii ca procent din valoarea agreată.